joi, 21 aprilie 2016

Călătoria spirituală a sufletului în tradiția sufită - Cele Șapte Văi din "Conferința Păsărilor" de Attar din Nishapur

Tradiția sufită vorbește de șapte stagii ale sufletului care se întoarce Acasă.
Numite cele șapte văi sau uneori cele șapte cetăți sau orașe, acestea se găsesc prezentate sub formă de poem cu povestiri cu tâlc la misticul sufit persan Attar din Nishapur în cartea sa cea mai importantă numită Conferința Păsărilor (Manteq at-Tair).
Attar este unul dintre misticii ce l-au influențat pe Rumi, și despre el Rumi vorbește cu mare respect și venerație spunând că în timp ce noi nu reușim să trecem de prima stradă, Attar a traversat toate cele șapte cetăți către nemurire.

În povestea din cartea lui  Attar, mii de păsări vor să își găsească un suveran și încep să caute astfel pasărea mitică Simurgh (care e oarecum un echivalent al păsării Phoenix din occident) ca aceasta să le fie rege.

Ele sunt conduse pe drum de pupăză, pasărea cea mai înțeleaptă dintre ele, cea care le îndeamnă și îndrumă, simbol al maestrului realizat care conduce căutătorii către Dumnezeu.

Pupăza este și cea care spune poveștile simbolice specifice fiecărei văi, povești ce sunt mai apropiate de Koan-urile zen decât de logica obișnuită. Totuși în contextul povestirii și întâmplărilor pe fiecare stadiu, aceste povești simbolice sunt mai ușor de înțeles.

Pupăza răspunde tuturor întrebărilor și problemelor cu care se confruntă păsările în fiecare stadiu al căutării, prin răspunsuri directe și apoi prin câteva povestiri cu tâlc, lucru care face să apară nu o cunoaștere ci o anumită înțelegere dincolo de mintea obișnuită.

Păsările sunt prezentate pe specii, fiecare reprezentând un tip uman, de exemplu privighetoarea - îndrăgostitul, cintezoiul - lașul, etc. și la început fiecare își prezintă propriile scuze pentru a nu porni cu adevărat în călătoria spirituală, deși inițial își arătaseră interesul și entuziasmul. 
Prima care își prezintă scuza este privighetoarea care este îndrăgostită de trandafir și nu îl poate părăsi pentru a pleca în călătoria spirituală. Ea își exprimă iubirea ei arzătoare pentru trandafir, iubire care îi oprește mintea și deja o împlinește, deci ce rost are să caute altceva?
Pupăza îi dă răspuns privighetorii, arătându-i că iubirea ei este lumească și pentru ceva efemer ca va trece într-un sezon sau două.

Papagalul găsește scuza că el caută sursa nemuririi, păunul că el își amintește de când era în paradis și vrea să se întoarcă acolo, rața zice că deja îi este bine în elementul ei și că ea deja este cea mai pură, și tot așa mai departe păsările își prezintă scuzele pentru care nu are rost să meargă în căutarea păsării Simurgh (a lui Dumnezeu).

Vedem astfel la începutul poemului cum egoul se fofilează de la călătoria spirituală care ar duce la transcenderea sinelui individual, a individualității separatoare. 
Desigur că egoul va găsi scuze spunând că există și o altfel de spiritualitate în afara anihilării egoului. Mintea ignorantă va pune valoare pe lucruri ce nu au vreo legătură cu transcenderea egoului, protejându-se sub diferite forme pseudo-spirituale. 
Egoul este fascinat mai mult de ezoterism decât de Adevăr, și ca urmare nu a început încă nici primul stadiu al trezirii spirituale.
Omul caută binele dar la nivel personal, bazându-se pe ideile lui de bine.
 
Ca un exemplu, cineva poate studia astrologia, astrologie care se bazează pe nașterea corpului fizic la o anumită dată, și el crede că aceasta este cunoaștere de sine. Fiind identificat cu corpul și mintea el nu știe decât în minte teoretic că de fapt el este spiritul nemuritor, spirit pe care evident astrologia nu îl atinge, dar el e convins că tot în acea direcție merge când de fapt nici nu a început călătoria spirituală încă, nu a pășit încă nici măcar în prima vale din povestirea noastră.
Va căuta sufletul pereche, va căuta lucruri și calități pe care să le aibă, bazat pe faptul că el se identifică cu corpul. Deși va susține desigur că el este sufletul sau spiritul sau sinele, el nu are această experiență trăită, și acțiunile sale arată identificarea cu mintea-corpul. 
Nivelul lui de maturizare foarte rar îl va duce către un maestru adevărat (pupăza din poem) și rar va porni cu adevărat pe o cale spirituală autentică.
Nu pentru că nu ar ști de un maestru precum un Ramana Maharishi, dar dorințele personale sunt mai presus decât realizarea spirituală și nu este atras încă de renunțarea la "eu", chiar dacă poate căutătorul nu recunoaște asta din cauza limitării, a ignoranței și a condiționărilor existente încă. 

Îl putem chiar găsi pe acest om în diferite grupări new-age sau secte ciudate care promit una sau alta și care oferă lucruri pe care acesta deocamdată le caută, deoarece el nu caută încă Adevărul care apare prin disoluția lui "eu".
Va putea ști teorii extraordinare, va putea fi un Mircea Eliade care știe multe și le poate explica în detaliu, dar el însuși nu a pășit în prima vale spirituală.
Va citi poate mult și chiar poate deveni un "idiot inteligent", cum zicea Robert Adams, dar dacă nu are îndrumarea și sinceritatea necesară nu va porni la drum cu adevărat.
Oricum pasărea ignorantă crede că iluminarea este doar un lucru de atins ca orice altceva. Și pentru că nu poate încă vedea și nu are discernământul necesar, va pune semnul egal între un maestru precum Ramana și un curs de ezoterism, de ocultism sau de dezvoltare personală. Sau chiar omul poate crede că, știind atâtea, e mai norocos decât un maestru precum Ramana, Buddha, Rumi, Francisc d'Assisi, neștiind că realizarea spirituală nu are legătură deloc cu cunoașterea ezoterică, ci cu o decojire de straturile suprapuse peste ființa reală.

unul din povestire este prins în capcana aroganței înainte de a porni pe calea spirituală pentru că are convingerea că el știe, și chiar că știe mai bine decât alții. Se poate crede superior altora care nu sunt ca el.

  
Rând pe rând la scuzele lor păsările primesc răspunsuri de la pupăza maestru care le și admonestează pentru lenea, ignoranța și aroganța lor, și până la urmă sunt convinse să pornească în călătorie.

Drumul lor trece prin cele șapte văi, simbol al celor șapte stadii ale sufletului în căutarea lui Dumnezeu. În final doar treizeci dintre ele vor ajunge la capăt, unde nu vor găsi pasărea Simurgh ci în acel loc vor găsi un lac în care ele își văd propria reflectare. 
Găsim această simbolistică și în alte tradiții orientale și este ilustrată și în filmul lui Bruce Lee - Flautul Tăcut (sau Cercul de Fier).

De asemeni aceste stadii pot fi oarecum recunoscute ca etape ale maturizării spirituale, ale rafinării și adâncirii conștiinței și pe alte căi spirituale, inclusiv cea buddhistă fie tibetană sau Zen, cea creștină, sau cea vedantică.


Călătoria spirituală începe când căutătorul se satură de ceea ce e efemer, când îl sfâșie o despărțire sau când cineva drag moare, sau impulsionat de perspectiva propriei morți, sau când o suferință îl scoate din materialismul spiritual și nu mai caută să obțină ceva ci începe să caute Adevărul care nu este supus schimbării. 



Valea Căutării

Este prima vale. Cea a o sută de obstacole din care păsările învață să iasă pentru a deveni libere. Libere de limitări, libere de condiționări.
Omul începe să își pună întrebări cu privire la viața sa, și să caute ceva mai mult decât ce e învățat de familie, societate, viața lumească obișnuită. Intuiește că trebuie să fie ceva mai mult și începe astfel căutarea. 
Pe drum i se întind tot felul de capcane și în dorința lui de e deveni liber el le va trece maturizându-se.

Păsările din poveste aleg să bea vin pentru a șterge influența dogmelor, a credințelor și necredințelor din viețile lor, a tuturor convingerilor și condiționărilor.


Valea Iubirii

La acest stadiu căutătorul se îndrăgostește de Adevăr, de Dumnezeu, și inima lui este trezită și atrasă de divin ca un fluture de o flacără. Nu mai este interesat de lucruri efemere care aparțin corpului muritor. Se dăruie Adevărului orice ar fi.
Păsările din poveste renunță la rațiune în favoarea inimii și a iubirii.
Sfatul lui Rumi: 
"Du-te în inimă, îndrăgostește-te (de Cel Preaiubit ce sălășluiește în inima ta), rămâi acolo." 


Un maestru adevărat va trezi aproape imediat această iubire de Adevăr în tine dacă ești un căutător sincer.
Ramana Maharishi spune că sunt două căi care duc la Suprema Realizare: abandonul de sine și investigația sinelui (introspecția). 
Abandonul sau calea devotului pornește din prima de la faptul că renunți la "eu", la drepturile eu-lui, e calea ce este urmată și în creștinism. Abandonezi voința proprie pentru ca doar Voința Divină să se împlinească fără interferența egoului separator.
Investigația sinelui sau introspecția , este calea prin care te întrebi "cine sunt eu?" și ajungi să vezi că de fapt "eu" este un gând, primul gând care atrage apoi toate celelalte gânduri. 
Inexistența unui sine personal se găsește și în buddhism sub forma vacuității, și accentul este pus pe recunoașterea Naturii Reale a tuturor lucrurilor. În creștinism se spune că totul este deșertăciune în afara lui Dumnezeu.

Devoțiunea și cunoașterea (înțelepciunea dobândită prin recunoaștere) sunt de multe ori considerate ambele aripi ale unei păsări ce zboară înălțându-se spre divin. La buddhiști Înțelepciunea e mereu însoțită de Compasiune. La creștini iubirea (agape) este însoțită de înțelepciune.
Căile care nu includ una dintre aceste două modalități sunt limitate și nu pot duce până la realizarea ultimă.
De exemplu în India nu exista tradițional și în niciun text sacru ideea că se poate ajunge și prin alte căi la Dumnezeu decât mai nou după scrierile lui Aurobindo care începe să considere Raja yoga ca fiind egală cu Bhakti (calea devoțiunii) și Jnana (calea cunoașterii, de fapt a recunoașterii). Karma yoga sau acțiunea dezinteresată este inclusă desigur la calea abandonului de sine.
Însă despre Aurobindo chiar hindușii spun că nu a ajuns până la capăt, deși el este respectat ca un mare maestru și un mare intelectual.

Această a doua vale este caracterizată cum spuneam de abandon și iubire de Adevăr.
Aceste văi ale maturizării spirituale se desfășoară firesc, nu le poți forța la modul egoist. Desigur poți mima un anumit stadiu, dar un maestru sau cineva aflat pe un stadiu mai înalt va recunoaște nivelul real pe care un căutător îl are.




Valea Înțelegerii sau a Cunoașterii Mistice

Această cunoaștere mistică nu este o cunoaștere acumulată de tot felul de învățături care poate deveni chiar povară și barieră în cunoașterea lui Dumnezeu, ci apare ca urmare a decojirii straturilor eu-lui. 
Păsările sunt încurcate la acest nivel pentru că toată cunoașterea lumească nu le e de niciun folos și orice lucru pare a avea mai multe înțelesuri și par a fi mai multe drumuri care traversează valea.
Aici căutătorului îi apar și înțelege intuitiv misterele conținute în revelația divină, în textele sacre.
Căutătorul recunoaște că înțelepciunea divină este prezentă chiar și în lucrurile ce-l fac să sufere sau în greutățile vieții și le vede pe toate acestea ca binecuvântări și grație.

Astfel Divinul îi apare căutătorului în mintea sa purificată (sattvică). Recunoașterea a ceea ce ești în esență este o adevărată iluminare ce apare pe acest nivel, dar e recunoașterea Naturii tale reale oglindită în mintea sattvică, nu este încă realizarea supremă.
Mulți căutători ce nu au avut ghidarea necesară din partea unui maestru realizat sau care s-au grăbit, pot aici să creadă că au atins eliberarea și apoi să se auto-intituleze maeștri și să înceapă să îi îndrume pe alții. Mulți cad în această capcană a acestui stadiu deoarece acest fapt că au înțeles foarte bine ce e Esența ei îl consideră ca fiind suprema realizare.
Maeștrii adevărați te pot aduce până la acest nivel de recunoaștere a Esenței destul de rapid. 
Ba chiar anumite substanțe sau plante psihedelice pot provoca astfel de trăiri.
Însă nu înseamnă că și ești stabilizat pe acest nivel și că e nivelul tău real, și nici nu te scutește de următoarele etape.
Sfatul maeștrilor pentru cineva pe cale este de obicei: "Rămâi în tăcere!"

Această vale este denumită ultima vale limitată. Există încă un "eu" la acest nivel. Eu-l căruia îi apar aceste înțelegeri și iluminări. 



Valea Detașării și Independenței

Aici apare detașarea de a poseda, de a avea, precum și de dorința de a mai descoperi ceva nou. Păsările încep să simtă că ele fac parte dintr-un univers separat de realitatea lor fizică care ar putea fi recunoscută. În această nouă lume planetele sunt pasagere ca o scânteiere, elefanții nu se deosebesc de furnici. În această vale e un soi de confuzie, vechiul eu nu mai funcționează normal și încă nu s-a stabilizat altceva. Pentru a trece această vale căutătorul trebuie să renunțe la orice atașament interior sau exterior, și să fie complet satisfăcut și împlinit doar în el însuși.

Această a patra vale trecută cu succes este caracterizată de împlinire și mulțumire, de egalitate în fața tutoror evenimentelor vieții. Avem exemplul lui Iov din Biblie care atunci când asupra sa vin necazurile și își pierde familia, afacerile și chiar și sănătatea el spune: "Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, Slăvit fie Numele Lui."

E clar că fericirea căutătorului aflat pe acest nivel nu vine din lucrurile trecătoare. Este o stabilitate interioară ce este atinsă prin maturizarea sufletului. Nu este o calitate dezvoltată ci apare firesc ca urmare a adâncirii conștiinței și a renunțării tot mai mult la "eu". Nu e un echilibru pe care să îl menții cu efort sau prin voință.
De fapt cum spun maeștrii, calitățile se manifestă spontan în cel trezit.

Ca o parenteză:
Cineva care în etapa precedentă s-a crezut eliberat și deja maestru și nu a ajuns încă la acest stadiu poate fi găsit în situații care îi arată de fapt nivelul. Cum zice Iisus, recunoști pomul după roade și omul după fapte. Poți imita acest stadiu, dar cineva mai experimentat va putea recunoaște destul de ușor că nu ai ajuns la capăt.
Astfel poți recunoaște un pretins maestru care nu a ajuns la acest nivel pentru că se opune situațiilor vieții, deși Iisus și sfinții ce l-au urmat nu s-au opus nici măcar crucificării. 
Poți vedea un astfel de maestru nerealizat că este deranjat tare de cineva care îl contrazice sau care îi pune întrebări incomode, sau care zice altceva decât el. Vei vedea că el vrea să schimbe lumea deși marii maeștri nu au fost așa. Nu va avea ceea ce se numește egalitate, considerându-se superior altora, mai ales față de discipolii lui pe care îi tratează de sus.
Va găsi scuze spirituale pentru comportamentul lui și doar cineva ne-experimentat și imatur poate fi păcălit așa ușor de acesta. Cu cât sufletul avansează pe cărarea spirituală depășind aceste văi, cu atât el nu mai este ușor de prins în mreje, manipulări și tentații.

Un pretins maestru poate spune că Gurdjieff picta vrăbii și le vindea ca fiind canari americani, deci de ce pretinsul maestru nu ar face și el ceva similar?
Gurdjieff însă făcea acel lucru înainte de a începe calea spirituală, când vroia să strângă bani pentru călătoria sa care l-a dus în final la o confrerie sufită.
Însă după ce a fost la rândul lui maestru, nu numai că a fost destul de strict cu anumite indicații spirituale și cu respectarea lor, dar el însuși muncea din greu pentru a-și întreține discipolii în ashram, astfel într-un fel compensând poate, la fel ca Milarepa, nebuniile făcute anterior. De această etapă însă nu vorbește niciun pretins maestru care e încă plin de ego și care nu ar vrea să urmeze un așa exemplu.
Desigur sunt și maeștri care își știu propriul nivel, și îți pot da teoretic învățăturile tradiționale de pe nivele mai avansate decât nivelul lor, așa cum este cazul multor maeștri tibetani, dar ei nu pretind că au ajuns la capăt.
La fel îl găsim și pe Swami Shivananda trimițându-și discipolii mai avansați ca să poată fi ghidați către realizarea ultimă de către înțeleptul vedantin Tapovan Maharaj.

Confuzia de la acest nivel încetează odată cu trecerea în următoarea vale, cea de-a cincea.

Valea Unității

Aici păsările își dau seama că unitatea și multiplicitatea sunt același lucru. Ele devin un fel de entități într-un vid fără sentimentul eternității, și mai mult de asta, ele își dau seama că Dumnezeu este dincolo de unitate, multiplicitate și eternitate.
Atât timp cât te simți separat, binele și răul pot apărea, dar când te pierzi pe tine în esența divină, totul este transcens prin iubire.

La acest nivel căutătorul este complet detașat de ceea ce e lumesc și Îl vede pe Dumnezeu în tot și în toate. Vede totul ca un Întreg fără a vedea creația ca fiind limitată. Totul este în armonie perfectă exact așa cum este, deși pentru o minte obișnuită lucrurile par a fi în dizarmonie.
Căutătorul de pe acest nivel nu este preocupat de sine însuși și nu mai are tendințele egoului.
El în schimb îl preaslăvește pe Dumnezeu și inima lui este doar pentru El. Îl vede pe Dumnezeu în sfânt și în tâlhar, în stele sau într-o furnică. Nu este o viziune ca hipnoza sau ca transa. Pur și simplu nu mai este limitat de ideea de "eu" identificat cu un corp, cu o entitate separată, el fiind aici afundat într-o trăire atot-cuprinzătoare.
Nu minte, nu manipulează, nu fură, nu face rău și asta nu pentru că urmează un cod etic și moral ci pentru că privește totul cu venerație ca expresie a unicului.



Valea Minunării și Uluirii

Păsările pășesc în a șasea vale unde sunt uimite de frumusețea Preaiubitului.
Ele se confruntă cu o tristețe extremă și deprimare, ele simt că nu știu nimic și că nu mai înțeleg nimic. Nu sunt conștiente nici măcar de ele însele.
Căutătorul devine conștient de vastitatea și măreția divină, și este îmbătat de frumusețea lui Dumnezeu. Dar în același timp nu se regăsește pe el însuși sub vechea formă ce o cunoștea, vechiul eu și vechiul context nu îl mai reprezintă. Căutătorul aici uită totul și uită și de el însuși.



Valea Deprivării și a Morții sau a Neantizării, a Împlinirii prin Anihilare

Aceasta este ultima etapă pe calea mistică, etapa nimicului absolut. 
Pupăza maestru spune că aceasta este valea cea mai greu de descris.
Doar treizeci dintre miile de păsări ajung aici. Așteptând sosirea păsării Simurgh, când lumina luminilor se manifestă și păsările sunt în pace, ele ajung să își dea seama că ele sunt de fapt si-murgh (treizeci de păsări) - este un frumos joc de cuvinte. 
Viețile lor devin ca umbre, urmărite de Soarele celest. Și ele însele, ca picăturile, sunt pierdute în Oceanul Existenței Sale, sunt Simurgh.

Aici propriul sine este anihilat și topit în Dumnezeu. Realizezi că sinele individual nu există cu adevărat.
Rămâne doar Ceea Ce Este, Unica Realitate fără de al doilea, numit HU de către sufiți, deși El în sine este fără de nume și fără de formă.
Referitor la drumul parcurs până la această ultimă etapă Rumi spune: 
"Am fost crud, am fost copt, am fost ars." 
Atât timp cât nu ai realizat nimicul tău, cât nu ai renunțat la aroganța proprie, la mândria și iubirea de sine, nu poți atinge înălțimile nemuririi.
Attar încheie cu ideea că dacă vrei să găsești oceanul sufletului tău atunci mori pentru toată vechea ta viață și apoi rămâi tăcut.

În mod tradițional celui ajuns la acest stadiu i se recomandă întoarcerea la viața obișnuită, și de multe ori el trece neobservat și nerecunoscut. UG Krishnamurti povestea că atunci când s-a dus la Ramana Maharishi, l-a găsit pe acesta curățând și tăind legume la bucătăria ashramului pentru a se pregăti masa, ceea ce pentru mintea lui UG de la acea vreme nu prea părea a fi semn că Ramana ar fi în postura unui maestru.
Papaji (HWL Poonja) povestește și el că a ajuns la ashramul lui Ramana și că cei de acolo în frunte cu Ramana nu îi apăreau ca fervenți căutători de Dumnezeu, ci chiar leneși, pentru că exterior nu păreau a face ceva anume, ca practici spirituale.

În unele confrerii sufite tot ceea ce se cere este ca discipolii să vină și să stea în prezența maestrului (șeicului), fără meditații sau alte practici care ar putea fi făcute de ego și ar putea încetini lucrarea prezenței pure a maestrului. Este ceea ce la hinduși este numit Satsang, și acest lucru este găsit și în alte tradiții.
Totuși așa cum se zice și în poem, până la a ajunge la recunoașterea chipului Preaiubitului care își revarsă grația asupra ta, trebuie să te rogi continuu.
Efortul este necesar până când grația pogoară asupra ta. 
 
Revenind la ultima vale, spuneam că maeștrii sufiți îi îndrumă pe cei ajunși aici să revină la o viață obișnuită. La fel se specifică și în shivaismul kashmirian, și în tradiția Zen, etc.
Și niciunul nu va emite pretenții de mare realizat sau de mare maestru, căci acolo nu mai este un "eu", iar fără "eu" smerenia este naturală.
Unii poate vor juca rolul de maestru. Dar acela va fi un maestru slujitor al Adevărului, Adevăr ce e în inima fiecăruia și el asta va vedea în ceilalți și îi va ajuta pe aceștia să își vadă propriul lor chip originar, Natura Reală. El va spăla cu smerenie picioarele discipolilor fără ca el să aștepte ceva de la ceilalți. Va fi spontan compasiv văzând clar nivelul fiecăruia, se va ruga pentru cei igoranți precum Iisus: Iartă-i Doamne că ei nu știu ce fac. 
El va ști că ce e al cezarului trebuie dat cezarului, adică ce e efemer trebuie lăsat efemerului, și ce e al lui Dumnezeu trebuie dat lui Dumnezeu, adică inima să ți-o dărui Divinului, fără a încerca să faci din ceva ce e schimbător să fie permanent, fără să vrei să faci lumea trecătoare să fie altfel. 
Această lume nu e adevăratul nostru sălaș, este o lume în care conștiința își are terenul de joacă și de maturizare, și aici orice frecuș, frământare, suferință are rolul ei în procesul maturizării sufletului. Conștiința se va folosi de greutăți ca să se rafineze, să-și poată căuta chipul ei nemuritor, și astfel ea va întâmpina provocările de pe cale cu bucurie și recunoștință, știind că e mâna Divinului care aranjează totul la modul perfect. 

Calea sufită ca orice altă cale spirituală este o cale a eroului. Chiar maestrul-pupăză în poem face îndemnul: Adună-te și ia chipul curajului!
Acestei ultime văi i se mai zice și Valea Sărăciei Adevărate și ne duce cu gândul la Fericiți cei săraci cu Duhul, adică fericiți cei care sunt săraci pentru că au ales să fie cu Duhul.
Alegând Duhul, ei poate rămân săraci în lumea aceasta, dar inima lor este topită în Dumnezeu, comoara cea mai de preț. 
 
Rumi odată ajuns aici a început să scrie și să exprime astfel în mod poetic divinul și a lăsat în urma sa o bogată operă de artă, înflăcărând inimile căutătorilor de Adevăr chiar și astăzi, sute de ani mai târziu de la vremea vieții sale.



În continuare și câteva citate de la Rumi. Multe dintre citatele și traducerile apărute în occident și inclusiv în România sunt inexacte, pentru că au fost traduse sub impuls preponderent poetic și romantic, scăpându-se simbolurile și însemnătatea mistică. Un studiu comparat al traducerilor cunoscute și al celor făcute de scolasticii cu experiență în domeniu arată uneori diferențe foarte mari sau chiar găsim total altceva în poemele originale ale lui Rumi, ceva de o profunzime mistică mult mai pătrunzătoare.



 
"Te slăveam în timpul zilei, și nu știam. Dormeam alături de Tine noaptea, și nu știam. Păstram ideea de mine însumi că aș fi fost eu. Eram pe deplin Tu, și nu știam."

"Cât timp îmi mai trebuie să experimentez culorile și mirosurile din lumea timpului? Este timpul să-L întâlnesc pe acela cu trăsăturile de fină splendoare. Privindu-L îmi văd propria imagine. Privindu-mă, văd imaginea Lui."

"O, mesagerule, dacă nu vrei să zâmbesc, nu tăinui veștile bune, pentru că nu le poți ascunde. Dacă scrii închisoare pe poarta unei grădini, grădina nu va fi niciodată o închisoare datorită acelei inscripții."

"Am fost mereu înlănțuit de stațiile (stadiile) spirituale. Dar El vrea ca eu să rup aceste lanțuri."

"Oriunde îmi aplec capul, obiectul prosternării este El. În cele șase direcții, și dincolo de ele, obiectul adorației este El."

"Dacă tu îți cauți sinele adevărat, ieși din tine însuți. Ieși afară din pârâiaș și vino în marele fluviu."

"Cele două lumi (aceasta și cealaltă) ale iluziei imaginate nu ne-au fost mai mult decât un sălaș temporar. Și aceste veniri și plecări ale noastre (nașterea și moartea) nu au fost mai mult decât o scuză."

"Fie ca îndrăgostitul să fie beat și de o rea reputație tot anul! Fie ca el să fie nebun, frenetic și îndrăgostit lulea. Sobri fiind, suferim de anxietate despre orice lucru. Dar când ne-am îmbătat, orice ar fi să fie!"

"Întoarce-te (la căință), întoarce-te! Orice ai fi, întoarce-te! Chiar de ești un necredincios sau un mag sau un închinător la idoli, întoarce-te! Această curte a noastră nu e o curte a disperării. Chiar dacă ți-ai încălcat căința de o sută de ori, întoarce-te!"

"Am murit pentru propriile atribute și am devenit golit de sine. Pentru că soarele devine podoaba celor dezgoliți. Rostirea ta Dumnezeu e mare nu e plăcută atunci când încă ai cap. Atunci când acest cap (al egoului) este sacrificat, atunci (rostirea) Dumnezeu este mare devine sinceră."

 "M-ai făcut fără nume sau urmă, ca inima și sufletul. M-ai făcut să aplaud fără mâini, ca bucurie. Am zis: Unde merg, de vreme ce sufletul meu nu e într-un loc? 
M-ai făcut fără loc și să merg ca spiritul."

 "Nu știu să beau vin fără chipul Tău. Nu știu să mișc un pion fără mâna Ta. De departe, Tu-mi tot poruncești să dansez. (Dar eu) Nu știu să dansez fără melodia Ta."

"Turbanul și roba mea, și (chiar) și capul meu - toate trei laolaltă - au fost evaluate la un ban sau chiar ceva mai puțin. Nu ai auzit numele meu în lume? 
Sunt nimeni, sunt nimeni, sunt nimeni."


Summairu, 2016

Citește și:
Introducere în HU, Zikr - muzică Sufită și poezia lui Rumi
Nu spune nimic, rămâi tăcut - Rumi - recitare pe muzică
alte articole semnate Summairu
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu