Adyashanti - Dependența spirituală (Spiritual Addiction)

O persoană spirituală poate deveni dependentă de înălțimile spirituale și să rateze experiența Adevărului. Dependența spirituală apare când ceva extraordinar se întâmplă și se simte ca și cum ai fi primit o doză șoc a unui extraordinar drog. Imediat ce îl ai, vrei mai mult. Nu există drog mai puternic decât experiențele spirituale. Componenta intelectuală a acestei adicții este credința că dacă ai avea destule din aceste experiențe, te vei simți extraordinar tot timpul. E ca morfina. Primești o doză din ea la spital pentru că ți-ai fracturat brațul, și gândești: "Dacă aș avea câte o picătură tot timpul, viața ar fi relativ plăcută indiferent de ceea ce se întâmplă." Experiențele spirituale deseori devin astfel, și mintea le pune într-un tipar familiar, gândind: "Dacă aș avea această experiență tot timpul, aceasta ar fi libertatea."

Curând afli că de fapt condiția ta nu e cu nimic mai bună decât aceea a unui bețin comun, cu excepția că bețivul știe că el are o problemă pentru că nu este cultural acceptat să fii bețiv. Persoana spirituală este foarte sigură că nu există nicio problemă, că ebrietatea ei e diferită de alte forme de beție, și că tot sensul e să fii în ebrietate spirituală pentru totdeauna. Acesta este modul de gândire al dependentului: "Am avut-o și am pierdut-o. Am nevoie de ea. Nu o am."
În cultura noastră, cu cele mai multe feluri de dependență, dependentul e înțeles să fie mizerabil. Dar nu în lumea spirituală. Căutătorului i se zice că dependența spirituală este diferită de alte patimi.
Tu nu ești un drogat. Tu ești un căutător spiritual.

Această problemă va dura atât timp cât există în tine ceva ce păstrează o speranță pentru experiența cea mai înaltă. Când asta începe să se prăbușească, începi să vezi că experiențele plăcute, minunate și înălțătoare sunt cumva la fel ca excesele foarte plăcute și înălțătoare de alcool. Se simt extraordinar pentru o scurtă perioadă, și apoi există o reacție egală opusă. Susul spiritual este urmat de un jos spiritual. Am văzut asta la mulți elevi.
Odată ce aceste experiențe înalte și joase și-au jucat rolul pentru o perioadă destul de lungă de timp, începe să-ți răsară înțelegerea că poate experiența spirituală înaltă e doar o mișcare de pendul urmată de experiența joasă. La un anumit punct, poți avea un moment obișnuit și să ajungi la faptul că aceste mișcări de pendul sunt reacții egale și opuse. Realizezi că e imposibil să menții o parte a mișcării pendulului pentru că natura lui este să se miște înainte și înapoi. Nu e nicio cale prin care să poți bate în cuie acel pendul într-un anume punct.

Aceasta este mișcarea căutătorului, dar este de asemeni și mișcarea eu-lui pentru că eu-l este mereu interesat de reacții opuse și egale, încercând să mențină o experiență și să evite alte experiențe. Asta e ceea ce eu-l face. Vânează binele și evită răul. Atât timp cât identitatea este în această mișcare, chiar dacă e la punctul spiritual înalt care pare cel mai nobil, nu vei fi niciodată liber. Nu există nicio libertate în asta pentru că nu există așa ceva ca menținerea unei experiențe. Prin chiar natura ei, libertatea nu are nimic de-a face cu susținerea unei anumite experiențe, pentru că natura experienței e de a se mișca. Ca un ceas ticăind, ea se mișcă continuu.

Trebuie să discutăm această problemă despre dependența spirituală, pentru că dacă nu o înțelegeți, următorul lucru pe care îl voi explica va fi doar un concept spiritual fantezist. Dar dacă înțelegeți prima parte – că trezirea spirituală nu are legătură cu o anume experiență înaltă – atunci partea a doua devine mult mai plină de înțeles și interesantă. A doua parte e că totul este conștiință. Totul este Dumnezeu. Totul este Unul. Vederea că totul este Unul va da o gaură în încercarea de a mai fixa experiența de mișcare a pendulului într-un anume loc. Dacă totul este Unul; nu e mai Unul atunci când pendulul este într-o stare înaltă decât atunci când este în vreo altă stare.

Maeștrii Zen nu explică nimic într-un mod abstract, ceea ce e atât frumusețea cât și spaima de el. Modul maestrei mele de a explica asta ar fi să ridice bastonul și să zică: "Acesta e Buddha." Apoi l-ar trânti de pământ, și toți ar gândi: "Uau! Asta e chiar chestie sălbatică Zen. Aș fi vrut să știu dinainte despre ce va vorbi." Apoi maestra mea ar trânti –bang, bang, bang, bang – și ar zice: "Asta este Zen. Asta e tot!" Și toți ar reacționa: "O, uau!" Oamenii s-ar întreba: "Ce? Unde?" dar nimeni nu ar zice asta cu voce tare. "Nu ar putea fi asta pentru că asta e doar să bați un băț de pământ."
Din moment ce nu e Unul pentru minte, mintea ar continua să se uite la asta: "Unde este? Ce stare este?" Pentru că eu-l raportează totul la propria sa stare emoțională, asta e ceea ce el folosește ca să decidă ce e adevărat. Crede că ceea ce e adevărat este întotdeauna o stare emoțională înaltă spiritual, dar acest băț care bate nu e o stare emoțională înaltă și foarte spirituală.  Apoi, ca să fie și mai rău, ca să facă totul și mai teribil, maestra ar zice: "Aceasta este o descriere concretă a adevărului. Acesta e Buddha. Nu e ceva abstract." Atunci am fi cu adevărat înfrânți.

E cu adevărat o binecuvântare să ai o învățătură care insistă pe a fi concret, fiindcă ar putea să fi zis, așa cum uneori zic eu: "Totul este conștiință. Totul este Unul." Atunci mintea gândește: "Am înțeles. Voi cumpăra asta. Știu ce înseamnă." Dar când un băț bate de pământ și maestrul zice: "Asta e!", tu nu poți să-ți înfășori mintea în jurul acesteia. Acea bătaie a bățului este cam atâta Dumnezeu ce vei realiza vreodată. Orice altceva după aceea este o abstracție, o mișcare departe de actualitate. În Zen, nu sunt făcute concesii pentru abstracție. Asta e atât puterea Zen-ului cât și blestemul lui pentru că forțează elevii să realizeze lucrul real în loc să gândească că ei înțeleg ceva atunci când ei nu înțeleg.

Asta pune căutătorul spiritual într-o dilemă. În contemplarea asupra a ce înseamnă că totul e Unul, eu-l va începe să caute o experiență a Unului. Apoi citește o carte despre experiența Unului, și vede o descriere de a te contopi și dizolva în scoarța de copaci sau altceva, și începe să vâneze în experiențele emoționale trecute pentru a găsi dacă el a avut acest gen de experiență.
Experiența contopirii este foarte plăcută și foarte frumoasă, și s-ar putea să o fi avut sau nu vreodată. Dacă ai un anumit tip de corp-minte, ai putea să experimentezi că o ai la fiecare cinci minute. Dacă ești alt tip de corp-minte, ai putea să o ai o dată la cinci vieți. Asta nu înseamnă nimic, dacă asta se întâmplă sau nu, sau cât de des. Am întâlnit mulți oameni care pot să se contopească cât ai clipi, și ei sunt la fel de liberi ca un câine care își fugărește coada într-o cușcă. Contopirea nu are nimic de-a face cu a fi liber sau de fapt cu a avea vreo idee despre ce e în realitate Unimea. Unimea înseamnă pur și simplu că totul este Unul.

Totul este Acela, și totul întotdeauna a fost Acela. Când există o foarte profundă cunoaștere că totul este Unul, atunci mișcarea eu-lui de a încerca să găsească o experiență trecută va înceta. Mișcarea este oprită. Căutarea este oprită. Căutătorul este oprit. Realizarea oprește totul imediat. Orice experiență pe care o vei avea vreodată va fi Unul, fie că experiența este contopirea sau că mergi la baie. Chiar și atunci când e bătut un băț de pământ și se zice: "Asta e. Acesta e Buddha. Aceasta e mintea iluminată. Nu va deveni mai iluminată de atât!" Este totul Dumnezeu.

Deci fiecare experiență este doar o expresie a aceluia care nu este o experiență. Totul este acela, și nu există nimic în afara lui, și niciodată nu a fost altceva decât el. Asta înseamnă cu adevărat să știi că totul este Unul. De aceea toți înțelepții de-a lungul timpului au zis: "Acesta e Tărâmul Făgăduit." Această Unime este Dumnezeu. Acesta este Unul. Asta e. Nu e altundeva. Și de îndată ce centrul este văzut ca fiind gol, și știi că nu e nimeni acolo care-l caută pe acela care să fie altul decât ceea ce e de fapt el, asta e mult mai bine decât cea mai înaltă dintre cele mai înalte stări spirituale. Oricât de frumoase ar fi ele, Adevărul este infinit mai liber.

Adyashanti
https://www.adyashanti.org/
Traducerea: Summairu (2018)

Citește și:
Adyashanti - Iluminarea, Revoluția interioară
Adyashanti - Căutarea
Adyashanti - Adevărata meditație
Adyashanti - Calea directă: E îndeplinit
Adyashanti - Realitatea transcende noțiunile despre Realitate
Adyashanti - Drogul Separării
Adyashanti - Starea modificată de conștiință ca ego
Adyashanti - Bine ai venit la realitate (video)
Adyashanti - Rămâi ca pură conștiință (video)

A spiritual person can become addicted to spiritual highs and miss the experience of Truth. Spiritual addiction occurs when something great happens and it feels as if you have received a hit of a great drug. As soon as you have it, you want more. There is no drug more potent than spiritual experience. The intellectual component of this addiction is the belief that if you just had enough of these experiences, you would feel great all the time. It’s like morphine. You get a hit of it in the hospital because you break your arm, and you think, “If I had a little drip going all the time, life would be relatively pleasant no matter what happens.” Spiritual experiences often become like this, and the mind puts them into its familiar pattern, thinking, “If I had this experience all the time, that would be freedom.”

Soon you find that your condition is not much better than that of a common drunk, except that drunks know they have a problem because it’s not culturally acceptable to be a drunk. The spiritual person is very certain that there is no problem, that his or her inebriation is unlike the other forms of inebriation, and the whole point is to be spiritually inebriated forever. That’s the mindset of an addict: “I got it and I lost it. I need it. I don’t have it.”
In our culture, with most kinds of addiction, the addict is understood to be miserable. But not in the spiritual world. The seeker is told that spiritual addiction is different from all the other addictions. You’re not a junkie. You’re a spiritual seeker.

This problem will last as long as there is something in you that holds out some hope for the high experience. When that begins to break down, you start to see that pleasant, wonderful, and uplifting experiences are somewhat like very pleasant and uplifting alcohol binges. They feel great for a short time, and then there is an equal and opposite reaction. The spiritual high is followed by a spiritual low. I have seen this in many students.

Once these high and low experiences have played themselves out for a long enough period of time, it starts to dawn on you that maybe the high spiritual experience is just a pendulum swing followed by a low experience. At some point, you may have an ordinary moment and get on to the fact that these pendulum swings are equal and opposite reactions. You realize it’s impossible to sustain one part of the pendulum swing because its nature is to move back and forth. There’s no way you are going to pin that pendulum to any one point.

This is the movement of the seeker, but it’s also the movement of the me because the me is always interested in opposite and equal reactions, trying to sustain one experience and avoid other experiences. That’s what the me does. It chases after the good and avoids the bad. As long as identity is in this movement, even if it’s at the spiritual high point that seems very noble, you are never going to be free. There is no freedom in this because there is no such thing as sustaining an experience. By its very nature, freedom doesn’t have anything to do with sustaining a particular experience, because the nature of experience is to move. Like a clock ticking, it continually moves.

We have to discuss this issue of spiritual addiction, because unless you understand it, the second point I am going to make will just be another fancy spiritual concept. But if you get the first part—that spiritual awakening is not about any particular high experience—then the second part becomes much more meaningful and interesting. The second part is that everything is consciousness. Everything is God. Everything is One. Seeing that everything is One shoots a hole in trying to pin the pendulum swing of experience in any particular place. If it’s all One; it’s no more One when the pendulum is in the high state than when the pendulum is over in some other state.

Zen teachers don’t explain anything in an abstract way, which is both the beauty and the terror of it. My teacher’s way of explaining this would be to hold up his staff and say, “This is Buddha.” Then he would bang it on the ground, and everyone would think, “Wow! That’s really wild Zen stuff. I wish I knew what he was talking about.” Then he would go—bang, bang, bang, bang—and he would say, “This is Zen. This is it!” And everybody would react, “Oh wow!” People would wonder, “What? Where?” but nobody would say that. “It couldn’t be that because that’s just beating a stick on the ground.” Since it’s not all One to the mind, the mind keeps looking for it, “Where is it? What state is it?” Because the me references everything to its own emotional state, that’s what it uses to decide what is true. It thinks that what is true is always a spiritually high emotional state, but this stick pounding is not a very spiritually high emotional state. Then, to make it worse, to make it more horrifying, he would say, “This is a concrete description of the truth. This is Buddha. This is not abstract.” Then we would really be defeated.

It is a real blessing to have a teaching that insists upon being concrete, because he could have just said, as I sometimes do, “Everything is consciousness. It’s all One.” Then the mind thinks, “I got it. I’ll buy that. I know what that means.” But when a stick bangs on the ground and the teacher says, “That’s it!” you can’t wrap your mind around it. That banging of the stick is as much God as you’re ever going to get. Everything else after that is an abstraction, a movement away from the fact. In Zen, no concessions are made to abstraction. This is both Zen’s power and its curse because it forces students to realize the real thing instead of thinking they understand something when they don’t.
This puts a spiritual seeker into a dilemma. In contemplating what it means that everything is One, the me starts looking for an experience of Oneness. Then it reads a book about the experience of Oneness, and sees a description of merging and losing oneself in the tree bark or somewhere else, and starts hunting in past emotional experiences to find if it’s had that kind of experience.

The merging experience is very pleasant and very beautiful, and you may or may not ever have it. If you have a particular type of body-mind, you might experience having it every five minutes. If you are another type of body-mind, you might have it every five lifetimes. It means nothing whether or not this happens or how often. I have met many people who can merge at the drop of a hat, and they are about as free as a dog chasing its tail in a cage. Merging has nothing to do with being free or actually having any idea what Oneness really is. Oneness simply means that everything is the One.

Everything is That, and everything always was That. When there is a very deep knowing that everything is One, then the movement of the me trying to find a past experience ceases. Movement is cut off. Seeking is cut off. The seeker is cut off. Realization cuts everything off all at once. Every experience that you will ever have is the One, whether that experience is merging or having to go to the bathroom. Even when it’s beating a stick on the floor and saying, “This is it. This is the Buddha. This is enlightened mind. It doesn’t get more enlightened than this!” It is all God.

So every experience is just an expression of that which is not an experience. Everything is that, and there is nothing but that, and there never was anything but that. This is what it really means to know that everything is One. That’s why all the sages throughout time have said, “This is the Promised Land.” This Oneness is God. This is the One. This is it. It’s not somewhere else. And as soon as the center is seen to be empty, and you know there is nobody there looking for it to be other than it actually is, this is much better than the highest of the high spiritual states. As nice as those are, the Truth is infinitely more free.

Adyashanti
https://www.adyashanti.org/